Reprezentativ

Gânduri de început

De curând, am început o carte ce se cheamă Ikigai sau sensul vieții și, totodată, am înțeles că sensul vieții fiecăruia dintre noi se poate schimba atunci când un eveniment (sau un complex de evenimente) ne contrazice sistemul de valori, sau ceea ce am crezut până în acel moment că ar fi nu doar important, ci, mai ales, o parte din noi înșine.

De pildă, iau exemplul unei bune prietene care, până la 39 de ani, nu și-a putut împlini visul de a fi mireasă și mamă. În adolescență era convinsă că acesta este sensul vieții sale, ca al fiecărei femei dealtfel: de a-și întâlni perechea, omul care să îi semene și care s-o completeze și alături de care să-și întemeieze o familie.

Mă veți întreba – poate – care îi e istoria, fiindcă este interesant cum a trăit, dacă s-a concentrat pe carieră, sau pe un alt eveniment ce i-a ocupat tot timpul? Răspunsul e afirmativ pentru partea a doua a întrebării, iar un rezumat al poveștii sale ar fi acesta: A venit pe lume într-o familie de oameni indiferenți, dar avea (din fericire!) și o bunică datorită căreia a trecut mai ușor peste deziluzii. Apoi, înainte de a împlini 20, a crezut că s-a îndrăgostit și că trăiește un Vis-frumos. Însă omul acela era (din nefericire!) doar un seducător, fără intenții serioase (cum zice o vorbă din bătrâni). După un timp, Visul i s-a încheiat dramatic, iar apoi a trăit singură, captivă în colivia minții sale.

Pe la 33 de ani ai săi, o prietenă comună (ce-și cunoscuse soțul on-line) i-a creat un cont pe un site de socializare, sperând s-o ajute astfel să-și întâlnească perechea. Însă pe acolo erau fie bărbați căsătoriți (ori cuplați), ce-și doreau să se distreze doar, cu încă o femeie …sau unii erau liberi, dar indezirabili. Îmi amintesc cum, totuși, la un moment dat, i-a plăcut mult de un tip …dar acesta nu a corespuns la amoarea sa (cum zicea Caragiale) …deși inițial s-a distrat flirtând și jucându-se cu cuvinte alese, iar inimioara tinerei femei s-a mai frânt o dată…

Și așa prietena mea a înțeles că sensul vieții sale trebuie să fie altul. Dar care? Poate i se va dezvălui, cât mai curând. Până atunci, a ales să se bucure de frumusețea din fiecare clipă și, pe cât posibil, să nu se mai gândească la trecut, evitând totodată oamenii care s-au dovedit a nu-i fi prieteni, ci dimpotrivă.

Și uite cum am scris un prim blog. Sper să vă placă, iar eu să continui și cu alte povești adevărate. Pe curând!

C.

O viață fericită

În urmă cu vreo doi sau trei ani, am citit un roman, care mi s-a părut interesant atât prin subiectul său, cât și datorită lecțiilor de viață pe care le cuprinde.

Unul dintre sfaturile foarte inspirate cuprinse în această carte, de care tocmai mi-am amintit, era să scrii următoarele cuvinte: Sunt singura persoană responsabilă pentru viața și fericirea mea …iar apoi să le afișezi undeva în casă, la loc vizibil, pentru a le vedea tot timpul și a nu uita.

Veți spune, poate, că viața este atât de plină de neprevăzut și, mai mult, nu poți fi indiferent(ă) la necazurile celor din jur, care (clar!), îți influențează starea de spirit și atitudinea, ori felul în care alegi să acționezi, uneori chiar în contradicție cu firea ta. Sau poți fi într-o situație în care să depinzi de cineva, financiar sau altfel, în așa fel încât toate deciziile tale să fie influențate de acea persoană.

De acord, însă, totodată, aceste cuvinte îți aduc aminte să ai grijă și te tine, de viața și de fericirea ta. Cum? Oferindu-ți pentru început momente de bucurie. Dealtfel, se spune că fericire continuă nu există, ci doar clipe fericite, care, cu cât sunt mai multe, cu atât omul se simte mai fericit atât în raport cu ceilalți, cât și cu sine însuși.

Vă recomand din inimă această carte, despre care pot spune că mi-a schimbat viața, oferindu-mi perspectiva unui om deștept și organizat, care a înțeles că… o nouă viață începe când realizezi că nu ai decât una…

Cadoul lui Moș Nicolae

Se pare că anul acesta am fost mai cuminte decât în anii copilăriei, fiindcă Moș Nicolae mi-a adus un dar inedit, plin de magia acelor ani minunați și, pentru o clipă, mi-am imaginat că sunt iar copil.

Mi se povestise despre acest calendar cu dulciuri, dar până anul acesta nu am văzut unul în realitate, ci doar pe net, sau în filme. Și, deși nu mai am 9 ani (demult), m-am bucurat să-l primesc și mi-am imaginat bucuria unui copil, care caută în fiecare zi data, iar apoi descoperă darul magic pentru el, ascuns în spatele acesteia.

La mulți ani, să fim sănătoși și fie ca Moș Nicolae să ne împlinească o parte din vise… iar pe celelalte, Moș Crăciun! Sărbători binecuvântate să avem cu momente pline de bucurie alături de cei dragi!!

O poveste adevărată

…și doar un pic romanțată. Atât cât să fie ușor de citit și – de ce nu?, cu plăcere, deși-i tristă, dar și pildă totodată.

A fost odată o fetiță cu codițe și fundițe, pe care o chema Iunia. Ai ei îi aleseseră acest nume fiindcă li se păruse potrivit pentru cineva ce s-a născut într-a șasea lună a anului. Nu era singură la părinți, ci avea o surioară mai mică, pe nume Oana.

Când începe povestea noastră, cele două surori aveau 10 și, respectiv, 7 ani, iar părinții lor s-au gândit că le-ar prinde bine să meargă împreună într-o tabără, ca experiență nouă de viață pentru amândouă. La plecare, mama i-a zis Iuniei:

-Să ai grijă de surioara ta, să nu-i dai drumul de la mână!

Iar Iunia și-a luat în serios această sarcină și nu-și lăsa sora singură deloc, de teamă să n-o piardă. Dealtfel, când au revenit acasă, Iunia i-a mărturisit mamei sale că și-a făcut griji atât de mari, încât tot avea noaptea un același vis, în care se urca într-un autobuz ținându-și surioara de mână însă, când mașina pleca din stație, observa pe fereastră cum Oana coborâse și se pierdea în mulțime…

-Dar nu înțeleg, spuse mama, de ce…de unde atâtea griji?

Din cauza glumiței pe care i-am făcut-o în tabără, cred, răspunse râzând Oana. Dar a fost doar o glumiță nevinovată!

Ce glumă? întrebară părinții la unison.

Copiii din tabără s-au distrat și m-au ascuns de Iunia, atunci când ea m-a scăpat din ochi o clipă, răspunse tot Oana. Am vrut cu toții să-i dăm o lecție, că prea nu-mi dădea drumul de la mânuță…niciodată!! Ce-am mai râs!!

-Mami, îți dai seama ce m-am speriat?! zise degrabă Iunia. Nu a fost o glumă bună, Oana!!

-Într-adevăr, nu a fost nici măcar o glumă, ci o farsă, așa se cheamă, spuse mama. Mă gândesc că am și eu o parte de vină în asta, fiindcă nu m-am gândit că vei deveni atât de exagerat de grijulie în raport cu surioara ta, care se simțea în siguranță, neexistând în tabără niciun pericol care să justifice atitudinea ta super-protectoare. Ei, gata, nu vă mai gândiți, a trecut! În rest, sper că v-ați distrat, sau nu?

Siiiigur! răspunseră fetele la unison. A fost fooooaarte distractiv, continuă Oana, dar ne-a fost tare dor de acasă!

Așa e, confirmă tatăl lor, nicăieri nu-i mai bine ca acasă!

Anii au trecut, copiii s-au făcut mari, părinții au devenit bunici, fiindcă Oana are acum și ea doi copii: o fetiță și un băiețel. Iunia cea tare-tare grijulie (chiar și în prezent) nu și-a împlinit visul de a fi mămică…n-a fost să fie! Viața a avut alte planuri cu ea, dar, în mare, a evoluat frumos: e un om bun și are un singur mare defect: se vede Salvatoarea celorlalți, dar luptă cu acesta.

Se spune că e în firea omului, a fiecăruia dintre noi, de a ne erija în Salvatori, da, cu toții, instinctiv, ajutăm, deîndată ce simțim că ne-ar sta în putere, pe cineva drag aflat în nevoie și, uneori, ignorăm chiar faptul că ne-ar putea face rău nouă înșine acest act.

Iunia noastră, tot astfel cum e exagerat de grijulie, este la fel de mare Salvatoare, sau se simte a fi. De pildă, ca să vă faceți o idee, vă dau un exemplu, zic eu, elocvent: sora ei, adulta Oana, a făcut un credit la bancă pentru a-și renova casa și a pus gaj casa părintească, cu acordul părinților, desigur. Apoi n-a mai putut plăti, pentru că un complex de împrejurări nefaste a purtat-o spre un colaps financiar.

Salvatoarea Iunia a preluat creditul, cum era de așteptat, nu? – pentru ca părinții săi să nu ajungă în stradă. Oana, fericită că a scăpat de necaz, ce și-a zis: Dacă nu mai am datorii la bancă, ia să fac altele, mai ales că am acum o idee și mai bună: îmi înființez propria firmă și garantez cu aceasta! Zis și făcut, însă, așa cum probabil v-ați imaginat, nu-i mergea treaba.

Lume rea, zicea Oana cui voia s-o asculte, și nu-i nimeni să mă ajute, trebuie să mă descurc singură!

De fapt, toată lumea din jur (familie și prieteni) a tot ajutat-o și nu doar cu bani, dar Oana este genul de om care are impresia că i s-ar cuveni acest ajutor, pentru care nu are de ce să fie recunoscătoare, prin urmare… nici să dea înapoi banii ce i-au fost împrumutați nu avea de gând. Filozofia ei sună cam așa: Cine mi-a dat, mi-a dat fiindcă a avut, altfel, de unde mi-ar fi dat? Mă iau pe mine: nu am, deci de unde să dau? Și mai am și doi copii, n-or să mă lase pe drumuri, ar fi un act criminal.

Trist, dar adevărat. Intuiți ce s-a întâmplat în continuare? Pentru că toți s-au prins că banii dați nu și-i vor mai vedea înapoi, fiindcă Oana preferă să înșele (decât să muncească, pentru a-și câștiga cinstit traiul zilnic), cei dragi ei și-au zis să n-o mai ajute, mai ales că își făceau rău și lor înșiși. De pildă, părinții Oanei și ai Iuniei nu mai aveau cele de trebuință pentru a se îngriji de sănătate și mâncau te-miri-ce, situația devenise de-a dreptul dramatică în familia lor.

A mai încercat o dată Salvatoarea Iunia să-i scoată pe toți din necaz și, în acest sens, a făcut o refinanțare la bancă, urmare căreia Oana a dat drumul la firmă (până atunci, doar plătea chirie și utilități pentru spațiu), iar lucrurile s-au liniștit pentru un timp, vreun an, în sensul că Oana nu se mai plângea, nu mai cerea.

Într-o dimineață de octombrie, sună telefonul:

Bună, Iunia, te rog, sunt disperată, ajută-mă!

Oana, plângi? Te rog, nu mai plânge, liniștește-te și zi-mi ce s-a întâmplat?!

(Precizez aici că cele două surori locuiau în orașe diferite și se vedeau / vorbeau cam rar …dar nu din vina Iuniei, care tot suna, însă Oana ori nu-i răspundea, ori îi trimitea mesaj scurt Nu pot vorbi acum și, bineînțeles, nici nu suna mai târziu, aproape niciodată.)

-Dimineață, proprietarul spațiului închiriat mi-a pus lacătul pe ușă, fiindcă nu i-am plătit de trei luni nici chirie, nici utilități…ca să nu mai vorbesc de salariile angajaților ce, da, m-au părăsit și nici nu-și plătiseră la fisc contribuțiile, da, ei înșiși, cum ne-a fost vorba …numai acolo am peste 780 de euro datorie, of, nu știu ce să mă fac! zise Oana dintr-o suflare.

Ce tot spui acolo?!

-Și cel mic e bolnav iar, continuă Oana. Crede-mă, te rog, că nu te sunam dacă nu eram dis-pe-ra-tă! Te implor, ajută-mă, mai fă o refinanțare, ți-i dau înapoi pe toți, îți dau și dobândă!!

Bineînțeles că n-am să-ți iau dobândă, răspunse Iunia, aproape plângând și ea de vestea pe care tocmai i-o dăduse soră-sa, fiindcă în acel moment conștientiză drama prin care treceau cu toții: Oana, părinții săi, copiii (în special cel mic, bolnăvior mai mereu și, din nefericire, autist).

Știa că și așa îi este greu să ducă rata la bancă și era permanent stresată din acest motiv, dar cum putea să-i spună Nu pot să te mai ajut surorii sale, care plângea și pe care o știa femeie puternică, genul ce nu se pierde ușor.

Ghiciți ce a urmat? Salvatoarea Iunia nu s-a dezis: Un drum la bancă, a doua refinanțare, cu o rată atât de mare încât abia îi mai ajungea acum salariul de la o lună la alta ca să-și ia cele de trebuință, pe lângă facturi, întreținere, mâncare. După ce i-a virat banii Oanei și a primit confirmare de la ea că i-au intrat în cont, și-a sunat părinții, fiind îngrijorată și în privința dumnealor. Aceștia, cu care Iunia se auzea zilnic, dar care o menajaseră nemaivorbindu-i de problemele surorii sale, erau relativ bine. Mama ei zicea:

Demult e Oana în situația asta, iar noi nu o mai putem ajuta decât primind-o la noi la masă, atât pe ea, cât și pe copii, desigur. Bani nu avem de unde să-i dăm, doar și noi trăim din pensii, care sunt destul de mici.

Sper să se reabiliteze și să fi învățat din greșeli, răspunse Iunia, fiindcă a fost ultima refinanțare pe care am mai putut-o face ca s-o salvez.

Speri, mata, dar speri degeaba, zice o vorbă moldovenească, veni replica mamei. Oanei și un milion de euro de i-ai da, tot nu i-ar ajunge, fiindcă nu ți-a spus, dar are datorii atât de mari încât și-a luat gândul de la a-și mai salva firma, de vreo lună. De curând, s-a angajat undeva. Mi-l aduce pe nepoțel în fiecare dimineață, iar apoi pleacă la noul ei serviciu.

Și atunci, întrebă Iunia, pe mine de ce m-a mințit ascunzându-mi toate acestea și eu de ce am intrat și mai adânc în datorii? Cum…cum a putut să-mi facă asta, doar sunt sora ei!?

Nouă ne-a zis odată: Dacă voi mai avea nevoie de bani, îi cer lui soră-mea, răspunse mama, că ea are, doar mi-a dat de fiecare dată, n-o să mă lase la necaz, mai ales că pentru fiul meu cel mic e părinte spiritual, doar l-a botezat și, prin urmare, are o datorie față de el, în primul rând.

Vă imaginați, desigur, ce furtună a luat naștere în acel moment în sufletul Iuniei …dar doar așa a înțeles (în sfârșit, nu?) că nu-i deloc o Salvatoare, așa cum credea, ci doar un om atât de bun, încât unii îl consideră prost (doar unii, sau toți?).

Cum spuneam, a fost un exemplu ce ilustrează elocvent acest mare defect al eroinei noastre. Da, din păcate, Iunia este un om de o bunătate ieșită din comun …sau aș spune că a fost…, pentru că, mai nou, a învățat să spună nu. Veți spune că-i un picuț cam târziu, dar doar urmare experienței devenim cu toții înțelepți, nu-i așa?

Și am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea (aproape) toată!

Pe curând!

Vin sărbătorile, vin!

Știți reclama aceea de la Coca-Cola cu o caravană de camioane împodobite cu luminițe și cu melodia Vin sărbătorile, atât de frumoasă, ce-o însoțește ca fundal sonor? Ei bine, într-una dintre serile trecute, mă aflam în Piața Universității din capitală …când am auzit-o, iar apoi mi-a apărut în fața ochilor plăcut surprinși și caravana, da, LIVE, cum s-ar zice! Arăta exact ca în reclamă:

https://www.youtube.com/watch?v=8AN7nMgkYSk

Nu știu de ce? – dar instantaneu, am simțit o emoție ce mi-a adus lacrimi în ochi și fluturași în stomac. Lacrimi de bucurie, deși până în acel moment fusesem tristă, abătută din cauza unui complex de evenimente nefericite, pe care le-am trăit în ultimul timp.

Bineînțeles că m-am întrebat: oare din ce motiv această melodie (și poate nu doar ea, ci în consonanță cu caravana împodobită) mi-a schimbat radical starea de spirit? Pentru că dintr-o dată, am simțit că aș trăi O iarnă ca în povești, cum spune mai departe cântecul reclamei-simbol. Și uite așa, într-o clipă doar, am intrat în Spiritul Crăciunului, cu aceeași emoție din vremea copilăriei, când îl așteptam nerăbdătoare pe Moșul cel Bun.

Fără îndoială, mi-a fost adusă parțial la lumină o amintire extrem de plăcută, chiar dacă doar subconștientul meu știe (deocamdată) care este aceea, fiindcă nu am reușit s-o și identific. Știu că uneori mintea blochează amintiri (chiar dintre cele fericite), sau le substituie, atunci când un eveniment traumatizant adiacent acestora îi impune să se protejeze astfel. Nu cred că există om care să nu fi trăit cel puțin un eveniment dramatic. Din fericire, cum zice o vorbă din bătrâni, fiecare rău are întotdeauna și partea sa de bine, iar ceea ce aproape ne doboară totodată ne și maturizează și devenim astfel din ce în ce mai înțelepți, sau mai bogați sufletește.

Cu alte cuvinte, învățăm să percepem realitatea prin prisma experienței proprii și chiar dacă nu ni se dezvăluie totul dintr-o dată, ci numai în timp și fiecare lucru la timpul lui, tot ne putem bucura de fiecare dată când ni se clarifică din ce în ce mai mult perspectiva.

Cam multă filozofie; mai bine mă concentrez pe melodie, pe care o fredonez în gând și în acest moment. Și o ador!

Iarna e ca-n povești,

E minunat, e timpul să dăruiești.

Sărbători fericite Coca-Cola vă urează!

Și eu! 🙂

IKIGAI SAU SENSUL VIEȚII

O carte pe care am citit-o, iar acum o studiez, pentru a-mi descoperi propriul ikigai, cu ajutorul programului de exerciții pe care autoarea îl oferă cu dărnicie.

Din clipa în care am zărit-o în librărie și am citit apoi pe coperta sa de la sfârșit cele câteva cuvinte despre această filozofie de viață, mi-am zis că poate sensul vieții mele ar fi unul nedescoperit încă, mai ales că, în ultimul timp, am simțit că ceva îmi lipsește, deși (în aparență) nu mi-ar lipsi nimic.

”Imaginează-ți că îți auzi inima, că stai și o asculți. La început, ți se poate părea straniu, dar ea te sfătuiește întotdeauna ce ar fi bine pentru tine și ce nu ar fi.” (Maya Angelou)

Acesta este unul dintre citatele cuprinse în carte cu care rezonez, fiindcă fiecare om e unic și, la fel, fiecare poveste de viață. Prin urmare, cine te-ar putea sfătui atunci când trebuie să iei o hotărâre? Majoritatea nici nu te înțelege. În ceea ce mă privește, am constatat că până și oamenii cei mai apropiați mie (familie și prieteni), de cele mai multe ori, nu mă înțeleg, ceea ce-i firesc, fiindcă povestea mea de viață e diferită de a lor. Chiar dacă încearcă să înțeleagă nu înseamnă că și reușesc pe deplin. Și atunci m-am bucurat să descopăr că inima e un sfetnic bun, fiindcă am simțit o strângere de inimă de fiecare dată când eram pe cale de a lua o hotărâre ce ulterior s-a dovedit nefastă.

Mi-a părut și îmi pare în continuare interesantă cartea, deși nu sunt întru-totul de acord cu ceea ce am citit în ea, perspectiva autoarei Bettina Lemke fiind subiectivă și diferită de a mea. Dar m-au prins exercițiile cuprinse în aceasta, fiindcă mi-au oferit bucuria unei călătorii imaginare, mai întâi în a mea copilărie și apoi mai departe în timp, în adolescență și prima tinerețe, iar acest voiaj imaginar mi-a ilustrat o imagine nouă a propriei vieți și a mea însămi, invizibilă până în acel moment.

Vă recomand nu doar lectura, ci și studiul acestei cărți, fascinante prin darul său: o mai profundă cunoaștere de sine, care ni se descoperă încă de la început.

Doar o privire

Chiar și așa, stilizată ca în imaginea de mai sus, o privire poate spune o poveste, nu-i așa? Și e la latitudinea noastră, a tuturor, să ne imaginăm acea poveste, în funcție de propria experiență și de amintirile personale.

Cineva, un om înțelept, dar nu-mi mai amintesc cine, parcă Einstein spunea că imaginația omului nu are limite și, de aceea, este mai importantă decât cunoașterea care-i limitată.

În același sens, despre ochi (ce sunt parte dintr-o privire) s-a spus adeseori că ar fi oglinda sufletului. Iar de ne întrebăm de ce oare?, un răspuns ar putea fi cel dat de un alt erudit (iar nu-mi amintesc cine-i) care spunea că în ochii femeii iubite se ascunde lumea întreagă.

Doar o privire ne spune fiecăruia dintre noi o poveste …dar fiecăruia altă poveste. Uneori, da, poveștile seamănă între ele, iar alteori sunt atât de diferite încât nu-ți vine a crede că au fost inspirate de o aceeași privire.

Stilizată, ascunsă cumva în spatele unei perechi de ochelari și redată doar în alb și negru, privirea începe totuși a tricota amintiri și a țese emoții, pe care le revarsă apoi pe hârtie, sau monitor, sub formă de cuvinte …iar în ochii cititorului pot apărea chiar lacrimi.

Fiindcă s-au întâlnit două priviri: una stilizată, iar cealaltă reală.

Împreună creează o poveste, sau mai multe, nu-i așa?

Poveste din tramvai

În urmă cu vreo câțiva ani, locuiam undeva pe aproape de Podul Grant din București și, ocazional, circulam cu tramvaiul 41, ce trece peste acesta. Odată, în același vagon și foarte aproape de mine se aflau o mămică cu cei doi prichindei ai săi, de vreo 5 și, respectiv, 3 anișori. Astfel, am putut asista la o conversație care mi-a amintit de propria-mi copilărie, fiindcă m-am regăsit în copilul cel mare, iar dialogul lor a sunat cam așa:

– Mami, vreau eu pachetul de șervețele al Anei, fiindcă al meu e început, zise copilul cel mic.

– Dar, mami, nu e corect, replică imediat copila cea mare, doar Mihai a folosit un șervețel din pachetul său, iar eu nu dintr-al meu.

– Ana, te rog, să nu avem discuții, vine replica fermă a mamei. Dă-i imediat frățiorului tău pachetul tău și ia-l tu pe al său! Tu ești mai mare și trebuie să înțelegi.

Cu lacrimi în ochi și o tristețe fără margini în privire, Ana s-a executat, fără a mai protesta. Imediat după aceea, cei trei protagoniști ai poveștii s-au îndreptat spre ieșire și au coborât, pentru că tramvaiul ajunsese în stație. Iar eu am călătorit pe aripile unei amintiri în trecut, la o aniversare …de fapt, la toate aniversările mele, în care mă bucuram de cadourile primite doar vreo 5-10 minute, după care le dădeam surorii mele …pentru că EU eram mai mare și TREBUIA să înțeleg. Și nu numai la aniversări. E o copilărie! ați putea spune și aș fi tentată să gândesc la fel, recunosc, dacă nu aș cunoaște și continuarea poveștii mele. În prezent, sora mea are 44 de ani și, în timp, pretențiile i-au crescut, iar atunci când nu i-au mai putut fi satisfăcute, a reacționat și reacționează în continuare ca un copil răsfățat. Numai că e un adult acum și mamă a doi copii, iar ambii săi soți și tați ai copiilor au ales să divorțeze, nemaiputându-i suporta cruzimile la adresa tuturor celor dragi și chiar a propriilor săi copii, pentru că a evoluat (sau involuat) într-o egoistă ce nu cunoaște compasiunea.

De ce v-am povestit aceste întâmplări? Pentru că părinții uneori nu realizează cât de importantă este fiecare lecție pe care o predăm (uneori involuntar) copiilor noștri și care lecție îi formează ca oameni, ce pot evolua într-una din două: adulți responsabili, sau minți criminale.

Eu nu am fost binecuvântată cu copii și nu pot să nu mă gândesc că poate nu aș fi fost nici eu un părinte pe atât de bun pe cât mi-aș fi dorit să fiu, mai ales că există influențe inerente și exterioare de tot felul. Dar știu că m-aș fi străduit, documentat și pregătit cu responsabilitate.

Introduce Yourself (Example Post)

This is an example post, originally published as part of Blogging University. Enroll in one of our ten programs, and start your blog right.

You’re going to publish a post today. Don’t worry about how your blog looks. Don’t worry if you haven’t given it a name yet, or you’re feeling overwhelmed. Just click the “New Post” button, and tell us why you’re here.

Why do this?

  • Because it gives new readers context. What are you about? Why should they read your blog?
  • Because it will help you focus you own ideas about your blog and what you’d like to do with it.

The post can be short or long, a personal intro to your life or a bloggy mission statement, a manifesto for the future or a simple outline of your the types of things you hope to publish.

To help you get started, here are a few questions:

  • Why are you blogging publicly, rather than keeping a personal journal?
  • What topics do you think you’ll write about?
  • Who would you love to connect with via your blog?
  • If you blog successfully throughout the next year, what would you hope to have accomplished?

You’re not locked into any of this; one of the wonderful things about blogs is how they constantly evolve as we learn, grow, and interact with one another — but it’s good to know where and why you started, and articulating your goals may just give you a few other post ideas.

Can’t think how to get started? Just write the first thing that pops into your head. Anne Lamott, author of a book on writing we love, says that you need to give yourself permission to write a “crappy first draft”. Anne makes a great point — just start writing, and worry about editing it later.

When you’re ready to publish, give your post three to five tags that describe your blog’s focus — writing, photography, fiction, parenting, food, cars, movies, sports, whatever. These tags will help others who care about your topics find you in the Reader. Make sure one of the tags is “zerotohero,” so other new bloggers can find you, too.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe